Vacanțele în copilărie le-am petrecut la țară … a fost minunat … dar după ce am terminat liceul am avut o revelație: cum va fi când voi merge la casa bunicilor și nu voi mai găsi nimic din ce am avut. Mi-a venit în minte fragmentul din “Enigma Otiliei” : “…aici nu stă nimeni”. M-am întristat, dar și mai rău mi-a părut când mi s-a spus că nu vor exista regrete pentru că la maturitate voi gândi altfel. Cred că lucrurile frumoase din viața noastră ne vor da mereu aceleași emoții indiferent de vârstă.
Am derulat timpul înapoi și am înțeles că nu m-am înșelat cu nimic când în urmă cu 10 ani mi-am făcut o astfel de proiecție a viitorului. Bunicul nu mai este, iar bunica mai locuiește acolo doar câteva luni pe an, fiind foarte bătrână și nemaiputându-și purta singură de grijă. Ulița copilăriei a dispărut. Nu mai sunt copii, nu mai sunt jocuri, nu mai e gălăgia de altădata, ci doar o liniște iritantă. Nu mai sunt căruțele care se întorceau seara de la câmp, nici praf nu mai e. E liniște și atât. O casă singură, tăcută care odată vuia de zgomotele din gospodărie.
Anii au trecut. Am uitat ce nu îmi mai era folositor și am învățat lucruri noi. Am învățat (din greșeli uneori) și am trecut examene, atât la școală, cât și în viață. Am devenit mai pretențioasă cu mine și cu cei din jurul meu, mi-am dezvoltat alte principii, am renunțat la planuri în care investisem timp și energie doar pentru că mi-am schimbat punctul de vedere și am început să construiesc noi strategii de la zero. Am hotărât că viața înseamnă ”liber arbitru” și nu ”destin” și, în consecință, voi acționa doar conform propriilor mele convingeri.
Toate aceste lupte cu mine însămi cred că au făcut parte din procesul de maturizare și cu toate acestea, chiar și acum, când ajung pe strada copilăriei mele mă întreb:”unde au dispărut toate?”
Ca un călător în timp mă uit spre casa bunicilor și îmi spun acele cuvinte pe care îmi era teamă că va veni vremea să le rostesc: ”Aici nu stă nimeni”.