Un român, student la Universitatea Oxford, chemat să ţină o conferinţă despre ţările în curs de dezvoltare, spunea în cadrul evenimentului TEDx Bled, Slovenia: “Imaginaţi-vă o ţară bolnavă de Alzheimer. Îşi va pierde elitele, adică neuronii. Vorbim de inventatori, economişti, politicieni şi artişti. Ţara mea, România, suferă de Alzheimer. Totuşi, să nu uităm că Alzheimer este o boală a bătrâneţii. Consider că sunt prea tânăr ca să accept o soartă atât de tragică. Mi-am dat seama că românii renunţă fără să încerce, se dau bătuţi prea uşor. Cum se complică situaţia, elitele României fug. Iar când elitele pleacă şi situaţia ţării se înrăutăţeste, românii stau şi aşteaptă. Aşteaptă ca elitele să se întoarcă şi să îi salveze. Aşteaptă ca politicienii să renunţe la corupţie. Dar nu fac nimic. Stau şi aşteaptă. Mi-am dat seama că problema României nu este că-i pleacă elitele, ci cultura naţională de a te da bătut.”
Nu ar fi prea greu să îmi dau seama cât de multă dreptate are chiar dacă nu m-aş fi născut în România şi chiar în cazul în care nu aş cunoaşte nimic despre România, când îl ascult spunând că face parte dintre studenţii “vânaţi” de multinaţionale de top din lumea întreagă şi mai puţin de instiţuţiile din România. O altă studentă, tot româncă, se mândreşte că fel de fel de firme îi scot în oraş la masa, le prezintă firma lor şi cât de “grozavi” sunt ei: “Vin firme care fac recrutări doar la Oxford. Aici am senzaţia că se bat firmele pe noi”.
Până în urmă cu câţiva ani îmi dădusem seama că fiecare român are cel puţin o cunoştinţă plecată în străinătate. Acum mă gândesc că s-a ajuns la stadiul la care fiecare dintre noi are cel puţin un membru al familiei peste graniţă.
În ritmul ăsta copiii noştri vor ajunge să nu îşi mai cunoască rudele, să nu ştie ce înseamnă o reuniune de familie cu mic, cu mare.
Văd cum foarte mulţi români ajung să prindă rădăcini pe alte meleaguri. Cei care au plecat în urmă cu 15-20 de ani spunând: “Mergem să strângem bani de casă/maşină/afacere şi ne întoarcem…”, au ajuns să spună acum: “Nu mai am pentru ce să mă întorc. Părinţii mei nu mai sunt/părinţii mei sunt foarte bătrâni, pensia e o nimica toată. Mai bine stau acolo şi îi mai ajut şi pe ei cu bani. În plus, de fiecare data când revin văd că ţara asta nu a evoluat deloc. Acolo străin fiind, sunt tratat mult mai bine decât tratamentul de care am parte în ţara al cărei nume îl port”.
Mi-e imposibil să cred că dorul de casă nu îi încearcă pe fiecare dintre ei. Oricât de multă linişte, stabilitate, siguranţă, respect ar găsi, locurile din jurul lor nu le vorbesc. Nu au nicio poveste de spus. Nu pot spune: “Aici m-au adus prima dată ai mei când aveam 5 ani şi mi se părea atât de mare locul ăsta/De aici îmi cumpăram mereu adidaşi/Mai demult, pe peronul acesta m-am speriat foarte tare de fluieratul trenului care se apropia de gară”.
Românii au ajuns să îşi trăiască viaţa în compromis. Să renunţe la ceva, pentru a dobândi altceva mai folositor în schimb.
Dorinţe de întoarcere în ţară există din partea multora. Ştiu asta pentru că am prieteni care îmi spuneau: “O să ne întoarcem şi vrem să ne stabilim în România. Am strâns nişte bani şi sigur o să ne descurcăm până găsim ceva de lucru”, pentru ca atunci când ajungeau aici să dea piept cu cruda realitate “Nu-mi vine să cred. Voia să îmi dea un salariu de 1000-1500 de lei. Banii ăştia îi fac acolo în câteva zile. Nu o să reuşesc să mă descurc deloc aici. Nu vom rămâne. O să plecăm din nou.”
Mă gândeam că dacă mă hotărăsc să plec într-o excursie prin Europa şi chiar în câteva state din SUA, am cazarea asigurată.
Eu sunt obişnuită ca eu şi rudele mele să ne numim români. Cu toate acestea, trebuie să mă obişnuiesc că pe viitor voi avea rude tot mai pestriţe, cu diverse cetăţenii şi dacă ne vom întâlni cu toţii e posibil să se işte un fel de “turnul babel”.