Copiii noştri vor mai avea patrie?

Un român, student  la Universitatea Oxford, chemat să ţină o conferinţă despre ţările în curs de dezvoltare, spunea în cadrul  evenimentului TEDx Bled, Slovenia:          “Imaginaţi-vă o ţară bolnavă de Alzheimer. Îşi va pierde elitele, adică neuronii. Vorbim de inventatori, economişti, politicieni şi artişti. Ţara mea, România, suferă de Alzheimer. Totuşi, să nu uităm că Alzheimer este o boală a bătrâneţii. Consider că sunt prea tânăr ca să accept o soartă atât de tragică. Mi-am dat seama că românii renunţă fără să încerce, se dau bătuţi prea uşor. Cum se complică situaţia, elitele României fug. Iar când elitele pleacă şi situaţia ţării se înrăutăţeste, românii stau şi aşteaptă. Aşteaptă ca elitele să se întoarcă şi să îi salveze. Aşteaptă ca politicienii să renunţe la corupţie. Dar nu fac nimic. Stau şi aşteaptă. Mi-am dat seama că problema României nu este că-i pleacă elitele, ci cultura naţională de a te da bătut.”

Nu ar fi prea greu să îmi dau seama cât de multă dreptate are chiar dacă nu m-aş fi născut în România şi chiar în cazul în care nu aş cunoaşte nimic despre România, când îl ascult spunând că face parte dintre studenţii “vânaţi” de multinaţionale de top din lumea întreagă şi mai puţin de instiţuţiile din România. O altă studentă, tot româncă, se mândreşte că fel de fel de firme îi scot în oraş la masa, le prezintă firma lor şi cât de “grozavi” sunt ei: “Vin firme care fac recrutări doar la Oxford. Aici am senzaţia că se bat firmele pe noi”.

Până în urmă cu câţiva ani îmi dădusem seama că fiecare român are cel puţin o cunoştinţă plecată în străinătate. Acum mă gândesc că s-a ajuns la stadiul la care fiecare dintre noi are cel puţin un membru al familiei peste graniţă.

În ritmul ăsta copiii noştri vor ajunge să nu îşi mai cunoască rudele, să nu ştie ce înseamnă o reuniune de familie cu mic, cu mare.

Văd cum foarte mulţi români ajung să prindă rădăcini pe alte meleaguri. Cei care au plecat în urmă cu 15-20 de ani spunând: “Mergem să strângem bani de casă/maşină/afacere şi ne întoarcem…”, au ajuns să spună acum: “Nu mai am pentru ce să mă întorc. Părinţii mei nu mai sunt/părinţii mei sunt foarte bătrâni, pensia e o nimica toată. Mai bine stau acolo şi îi mai ajut şi pe ei cu bani. În plus, de fiecare data când revin văd că ţara asta nu a evoluat deloc. Acolo străin fiind, sunt tratat mult mai bine decât tratamentul de care am parte în ţara al cărei nume îl port”.

Mi-e imposibil să cred că dorul de casă nu îi încearcă pe fiecare dintre ei. Oricât de multă linişte, stabilitate, siguranţă, respect ar găsi, locurile din jurul lor nu le vorbesc. Nu au nicio poveste de spus. Nu pot spune: “Aici m-au adus prima dată ai mei când aveam 5 ani şi mi se părea atât de mare locul ăsta/De aici îmi cumpăram mereu adidaşi/Mai demult, pe peronul acesta m-am speriat foarte tare de fluieratul trenului care se apropia de gară”.

Românii au ajuns să îşi trăiască viaţa în compromis. Să renunţe la ceva, pentru a dobândi altceva mai folositor în schimb.

Dorinţe de întoarcere în ţară există din partea multora. Ştiu asta pentru că am prieteni care îmi spuneau: “O să ne întoarcem şi vrem să ne stabilim în România. Am strâns nişte bani şi sigur o să ne descurcăm până găsim ceva de lucru”, pentru ca atunci când ajungeau aici să dea piept cu cruda realitate “Nu-mi vine să cred. Voia să îmi dea un salariu de 1000-1500 de lei. Banii ăştia îi fac acolo în câteva zile. Nu o să reuşesc să mă descurc deloc aici. Nu vom rămâne. O să plecăm din nou.”

Mă gândeam că dacă mă hotărăsc să plec într-o excursie prin Europa şi chiar în câteva state din SUA, am cazarea asigurată.

Eu sunt obişnuită ca eu şi rudele mele să ne numim români. Cu toate acestea, trebuie să mă obişnuiesc că pe viitor voi avea rude tot mai pestriţe, cu diverse cetăţenii şi dacă ne vom întâlni cu toţii e posibil să se işte un fel de “turnul babel”.

Ştiinţă sau religie?

Mai nou, sistemul de învăţământ este dezavantajat de orele de religie. Logica ar fi aceea că religia şi alte materii din programa şcolară se exclud reciproc. Sunt de acord că este absurd să îi explici unui elev teoria evoluţiei, iar în ora imediat următoare să încerci să îl convingi că suntem urmaşii lui Adam şi ai Evei. Ceea ce nu înţeleg este îndârjirea cu care se vrea eliminarea religiei din şcoală. Privită în paralel, teoria evoluţiei vrea să capete un caracter absolut, devenind la fel de dogmatică precum religia. Problema este aceea că la fel ca şi religia, ştiinţa are şi ea lacune.

Eu cred că există totuşi o punte între ştiinţă şi religie: filosofia. Filosofia, disciplină şcolară de altfel, este din punctul meu de vedere materia care permite cel mai mult elevului să se joace cu propria imaginaţie şi să emită o teorie a propriei viziuni asupra vieţii.

Până la urmă datoria şcolii este aceea de a forma complet un om, iar orice om are dreptul să cunoască toate opţiunile pe care le are la dispoziţie şi să hotărască potrivit propriei raţiuni care este adevărul despre lume şi viaţă.

Răspunsul pe care îl apreciez cel mai mult este cel pe care l-a dat Albert Einstein atunci când a fost întrebat dacă oamenii de ştiinţă se roagă:

“Oamenii de ştiinţă cred că orice întâmplare, inclusiv în relaţiile dintre oameni, este datorată legilor naturii. De aceea un om de ştiinţă nu poate fi înclinat să creadă că evoluţia lucrurilor poate fi influenţată de rugăciune, cu alte cuvinte, de o manifestare supranaturală.

Totuşi, trebuie să admitem: cunoştinţele noastre asupra acestor forţe sunt imperfecte, astfel că în final, convingerea că există un spirit suprem are la bază un fel de credinţă. O astfel de origine rămâne larg răspândită în ciuda realizărilor actuale în domeniul ştiinţei.

De asemenea, oricine se implică serios pe calea ştiinţei, este convins că există un spirit care se manifestă în legile universului, fiind mult superior omului. În acest fel, calea ştiinţei conduce la un sentiment religios aparte, care este destul de diferit de cel simţit de o persoană mai naivă.”

Îmi mor idolii

Unul dintre multele mele defecte este acela că dezvolt atașamente toxice. Un alt defect este acela că etichetez oamenii. Poate din comoditate, superficialitate…

Nu mă las niciodată înșelată de aparențe, dar odată ce am pus o etichetă acolo va rămâne. Însă indiferent de eticheta pe care o pun încerc mereu să urmez o bună conduită, să mă concentrez pe ceea ce am de făcut, să nu reacționez asemenea unei primate și să tratez în mod egal pe toată lumea. Cunosc prea bine prezumția de nevinovăție și cred că ar fi un gest nesăbuit din partea mea să ”taxez” ceva ce ar putea fi doar o impresie greșită.

Dincolo de micile evenimente care  creează rutina, ador să îmi petrec timpul învățând … orice. Nu cred că oamenii sunt singurele ființe inteligente de pe pământ, dar cred că sunt cele mai fascinante, astfel că sunt oameni care mă captivează. Acei oameni de la care am foarte multe lucruri de învățat.

Dar pentru că nimeni nu e perfect, se mai întâmplă ca din Olimp să mai coboare câte un zeu creat de mine. Atunci când îmi mai moare câte un idol.

În trei zile mi-au murit doi idoli, pentru că nu îi mai văd în fruntea celor mai buni. Cu unul dintre ei mă lăudam că este cel mai deștept om pe care am avut onoarea să îl cunosc. Credeam că este o enciclopedie ambulantă care are capacitatea de e expune păreri obiective lipsite de prejudecăți emise, în general, de persoane mediocre.

Iar cealaltă persoană, o actriță apreciată la nivel internațional, deși îmi lăsase impresia că este o perfecționistă înnăscută, m-a surprins prin faptul că un elev de clasa a III-a i-ar putea da lecții de limba română.

Concluzia e că idolii nu există. De ce să tindem să fim altcineva, când putem fi noi înșine persoanele cu care să ne mândrim?

Aici nu sta nimeni

Vacanțele în copilărie le-am petrecut la țară … a fost minunat … dar după ce am terminat liceul am avut o revelație: cum va fi când voi merge la casa bunicilor și nu voi mai găsi nimic din ce am avut. Mi-a venit în minte fragmentul din “Enigma Otiliei” : “…aici nu stă nimeni”. M-am întristat, dar și mai rău mi-a părut când   mi s-a spus că nu vor exista regrete pentru că la maturitate voi gândi altfel. Cred că lucrurile frumoase din viața noastră ne vor da mereu aceleași emoții indiferent de vârstă.

Am derulat timpul înapoi și am înțeles că nu m-am înșelat cu nimic când în urmă cu 10 ani mi-am făcut o astfel de proiecție a viitorului. Bunicul nu mai este, iar bunica mai locuiește acolo doar câteva luni pe an, fiind foarte bătrână și nemaiputându-și purta singură de grijă. Ulița copilăriei a dispărut. Nu mai sunt copii, nu mai sunt jocuri, nu mai e gălăgia de altădata, ci doar o liniște iritantă. Nu mai sunt căruțele care se întorceau seara de la câmp, nici praf nu mai e. E liniște și atât. O casă singură, tăcută care odată vuia de zgomotele din gospodărie.

Anii au trecut. Am uitat ce nu îmi mai era folositor și am învățat lucruri noi. Am învățat (din greșeli uneori) și am trecut examene, atât la școală, cât și în viață. Am devenit mai pretențioasă cu mine și cu cei din jurul meu, mi-am dezvoltat alte principii, am renunțat la planuri în care investisem timp și energie doar pentru că mi-am schimbat punctul de vedere și am început să construiesc noi strategii de la zero. Am hotărât că viața înseamnă ”liber arbitru” și nu ”destin” și, în consecință, voi acționa doar conform propriilor mele convingeri.

Toate aceste lupte cu mine însămi cred că au făcut parte din procesul de maturizare și cu toate acestea, chiar și acum, când ajung pe strada copilăriei mele mă întreb:”unde au dispărut toate?”

Ca un călător în timp mă uit spre casa bunicilor și îmi spun acele cuvinte pe care îmi era teamă că va veni vremea să le rostesc: ”Aici nu stă nimeni”.

12 ANI DE SCLAVIE

12 ANI DE SCLAVIE  este un film pe care am ajuns să îl văd într-un moment de spontaneitate. Nu a fost opțiunea mea, dar ar fi fost mare păcat să îl ratez. Ideea este simplă și cunoscută de toată lumea: exploatarea ca sclavi a negrilor în SUA. Deși scenariul este departe de a prezenta râvnita ”viață ca în filme”, mi-a captat toată atenția. Un film pe care după primele secvențe l-am catalogat a fi previzibil, a sfârșit prin a avea un impact puternic. Este vorba despre un negru născut ”om liber”, cu familie, educat, care stăpânește tainele viorii, dar care sub anumite pretexte este ademenit de doi șarlatani care îl dau pe mâna comercianților de sclavi. Lupta lui pentru supraviețuire este impresionantă, pentru că nu are de partea lui nici măcar legea junglei, deci nu putem vorbi de drepturile cetățenești de care se bucurase până în clipa când fusese vândut asemenea unui animal în târg. Rasismul atinge cote maxime, până la compararea negrilor cu niște babuini. Solomon Northup, sub numele de ”om liber”, devenit Platt, sub numele de sclav este proprietatea stăpânului său, cumpărat inițial pe datorie și ipotecat. Este vândut apoi unui alt stăpân, ”devoratorul de sclavi”, care își însușește asupra sa dreptul de viață și de moarte. Scenele sunt de o cruzime ieșită din comun, dar privite detașat cadrele realizate în film sunt cele mai spectaculoase pe care le-am văzut.

Brad Pitt apare doar în două scene, are un rol scurt, dar hotărâtor pentru soarta lui Solomon Northup.  Bass, personajul lui Brad Pitt, răstoarnă prejudecățile rasiale susținute chiar de legi în acele vremuri: ”Legea spune că ai dreptul să deții un negru. Scuză-mă, dar legea greșește. Este drept doar pentru că o permite legea? Să presupunem că legea se schimbă, îți ia libertatea și te face sclav”…

” Legea prevede că libertățile voastre sunt de necontestat pentru că așa consideră societatea? Legile se schimbă. Sistemele sociale se năruie. Doar adevărurile universale sunt constante. Este un fapt clar că ceea ce este adevărat și corect este adevărat și corect pentru toți. Alb și negru la fel.”

12 ANI DE SCLAVIE este un film excentric bazat pe o poveste adevărată,  care pune mai presus de exploatarea rasială, condiția umană.

Vizionare plăcută!

Avocatura pro bono

Pro bono publico este o expresie din limba latină care se referă la acțiunea de voluntariat în profesii precum arhitectură, marketing, medicină sau avocatură.

Cu acest termen m-am familiarizat mai mult din filmele americane ( Suits), de unde am și înțeles cum funcționează. Avocații acceptă să preia pro bono cazul unor personaje care nu își pot permite să suporte cheltuielile ocazionate de un proces în justiție.

Am observat că uneori justițiabilii confundă avocatul care acționează pro bono cu avocatul din oficiu sau avocatul poporului.

Persoanele fără resurse financiare sunt victime sigure ale abuzurilor din partea celor care se consideră puternici din acest punct de vedere. Dacă există ONG-uri care luptă pentru realizarea drepturilor cetățenilor, cu atât mai mult, avocații au o datorie morală să intervină și să preia cazuri care privesc șomeri, pensionari, mame cărora nu li se respectă întotdeauna dreptul la plata concediului de maternitate, persoane cu certificat de încadrare în grad de handicap.

Oamenii au nevoie să își cunoască drepturile și au nevoie să știe cum și le pot apăra. Avocații sunt instrumente de realizare a dreptului prin serviciile pe care le oferă, plecând de la acordarea consultanței juridice, redactarea înscrisurilor, susținerea cauzei în fața instanței de judecată și urmărirea scopului final, acela de a aduce dreptatea de partea celui ce i-au fost nesocotite drepturile prevăzute în legi sau constituție.

Avocatura pro bono, spre deosebire de avocatul din oficiu sau avocatul poporului, nu este o instituție reglementată de lege, ci este o inițiativă a avocatului care consimte, fără să primească în schimb o remunerație, să depună efortul necesar pentru a crea o situație legală favorabilă clientului său.

O imagine frumoasă a României la Paris

Zilele trecute citeam în ”Le Figaro” – editia online despre campaniile electorale duse de politicienii francezi care privesc expulzarea romilor de pe teritoriul Franței. Subiectul plecase de la o remarcă rasistă a unei persoane publice care spunea că regretă că pompierii au ajuns prea repede la un incendiu izbucnit într-o comunitate romă aflată la periferie. Mi-am amintit și de o remarcă pe care a făcut-o un funcționar public din Austria ”Avem probleme foarte mari cu romanii și bulgarii”. Dar  nu mai reprezenta nimic nou sub soare. Asta avem, cu asta defilăm. Deja am început să nu mai privesc lucrurile ca pe ceva rasist. Cred că pur și simplu străinii își prețuiesc foarte mult țara, valorile, artiștii pe care îi apreciază chiar dacă nu sunt ai lor. Astfel că, am descoperit într-o altă revistă, românească de data aceasta, că expoziția ”Espace Culturel Louis Vuitton” de la Paris găzduiește opere  ale unor pictori români sub numele ”Scène roumaines”, ce are ca subiect și arta contemporană românească.

Așadar, observ că prin acest proiect care a luat naștere în anul 2006 și care își propune să exploreze scena artistică contemporană a țărilor din întreaga lume, se pune accentul pe creație, pe talent, pe viziune.

Operele românești care marchează expoziția sunt imagini ale prezentului, dar și referiri la timpuri trecute.

Selecția pictorilor români a fost făcută de către curatorul francez, Hervé Mikaeloff și de către directoarea centrului cultural Louis Vuitton, Marie-Ange Moulonguet care s-au deplasat în acest scop în România. Deci cam se așa procedează în mod profesionist de cineva care caută tot ce e mai bun.

Să vorbim vorbe

Nu îmi place să dau şi să primesc sfaturi, atunci când nu am sau nu au cei care se bagă în vorbă, toate datele problemei. Singura scuză pe care o găsesc ar fi un pahar cu vin care are darul de a transforma pe oricine în ”cel mai deștept din cartier”. Adică pot spune ”vorbește vinul, în rest e de treabă!”

Doar că uneori cei ”atoateștiutori” au fost dați la școală ceva mai devreme și au crezut că le va fi foarte bine chiar fără lecția celor șapte ani de acasă. Ei bine, librăriile încă mai comercializează ”Codul Bunelor Maniere”. Niciodată nu e prea târziu.

Nu arăți că ești deștept doar pentru faptul că vorbești, la fel cum nu arăți că ești prost dacă taci. Doar pentru că Mircea Badea vorbește pentru că este plătit să aibă o astfel de slujbă, nu reprezintă neapărat un exemplu pozitiv, demn de urmat. Doar pentru că USH scoate diplome pe bandă rulantă și inclusiv persoanele care se ocupă de curățenia universității păstrează în dulap câte zece diplome de absolvire, nu înseamnă că au calificarea să pună un diagnostic unui pacient.

Este mai bine să faci un lucru bine decât să te lauzi cu mai multe competențe pe care nu le stăpânești. Ar fi bine dacă fiecare ar face efortul să citească cel puțin o dată codul deontologic al profesiei sale și dacă ar da dovadă de respect față de meseria pe care o practică.

Ce frumos ar fi dacă toți cei dispuși să ajute (mai mult din gură și mai puțin cu fapte) și-ar asuma și consecințele, dar din păcate de multe ori se dovedește că urmăresc doar să transmită responsabilități. ”Cunosc eu pe cineva care o să vă ajute!” … ce e asta, un fel de cec fără acoperire? Și eu pe cine pot să trag la răspundere în cazul unui rezultat nefericit?!

Dacă nu ai calificarea necesară, nu da garanții în numele celui care o are!

Principiile fundamentale ale procesului civil

Art. 5 – Îndatoriri privind primirea și soluționarea cererilor
(1) Judecătorii au îndatorirea să primească și să soluționeze orice cerere de competența instanțelor judecătorești, potrivit legii.
(2) Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.
(3) În cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității.
(4) Este interzis judecătorului să stabilească dispoziții general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunță în cauzele ce îi sunt supuse judecății.

Art. 6 – Dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil
(1) Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege. În acest scop, instanța este datoare să dispună toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății.
(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și în faza executării silite.

Art. 7 – Legalitatea
(1) Procesul civil se desfășoară în conformitate cu dispozițiile legii.
(2) Judecătorul are îndatorirea de a asigura respectarea dispozițiilor legii privind realizarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părților din proces.

Art. 8 – Egalitatea
În procesul civil părților le este garantată exercitarea drepturilor procesuale, în mod egal și fără discriminări.

Art. 9 – Dreptul de dispoziție al părților
(1) Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizații ori a unei autorități sau instituții publice ori de interes public.
(2) Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.
(3) În condițiile legii, partea poate, după caz, renunța la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuși dreptul pretins, poate recunoaște pretențiile părții adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunța la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege.

Art. 10 – Obligațiile părților în desfășurarea procesului
(1) Părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să își probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia.
(2) Dacă o parte deține un mijloc de probă, judecătorul poate, la cererea celeilalte părți sau din oficiu, să dispună înfățișarea acestuia, sub sancțiunea plății unei amenzi judiciare.

Art. 11 – Obligațiile terților în desfășurarea procesului
Orice persoană este obligată, în condițiile legii, să sprijine realizarea justiției. Cel care, fără motiv legitim, se sustrage de la îndeplinirea acestei obligații poate fi constrâns să o execute sub sancțiunea plății unei amenzi judiciare și, dacă este cazul, a unor daune-interese.

Art. 12 – Buna-credință
(1) Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părți.
(2) Partea care își exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale și morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, și la plata unei amenzi judiciare.
(3) De asemenea, partea care nu își îndeplinește cu bună-credință obligațiile procesuale răspunde potrivit alin. (2).

Art. 13 – Dreptul la apărare
(1) Dreptul la apărare este garantat.
(2) Părțile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condițiile legii. În recurs, cererile și concluziile părților nu pot fi formulate și susținute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepția situației în care partea sau mandatarul acesteia, soț ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licențiată în drept.
(3) Părților li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfășurare a procesului. Ele pot să ia cunoștință de cuprinsul dosarului, să propună probe, să își facă apărări, să își prezinte susținerile în scris și oral și să exercite căile legale de atac, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.
(4) Instanța poate dispune înfățișarea în persoană a părților, chiar atunci când acestea sunt reprezentate.

Art. 14 – Contradictorialitatea
(1) Instanța nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, dacă legea nu prevede altfel.
(2) Părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea.
(3) Părțile au obligația de a expune situația de fapt la care se referă pretențiile și apărările lor în mod corect și complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute. Părțile au obligația de a expune un punct de vedere propriu față de afirmațiile părții adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză.
(4) Părțile au dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu.
(5) Instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate.
(6) Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Art. 15 – Oralitatea
Procesele se dezbat oral, cu excepția cazului în care legea dispune altfel sau când părțile solicită expres instanței ca judecata să se facă numai pe baza actelor depuse la dosar.

Art. 16 – Nemijlocirea
Probele se administrează de către instanța care judecă procesul, cu excepția cazurilor în care legea stabilește altfel.

Art. 17 – Publicitatea
Şedințele de judecată sunt publice, în afară de cazurile prevăzute de lege.

Art. 18 – Limba desfășurării procesului
(1) Procesul civil se desfășoară în limba română.
(2) Cetățenii români aparținând minorităților naționale au dreptul să se exprime în limba maternă în fața instanțelor de judecată, în condițiile legii.
(3) Cetățenii străini și apatrizii care nu înțeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoștință de toate actele și lucrările dosarului, de a vorbi în instanță și de a pune concluzii, prin traducător autorizat, dacă legea nu prevede altfel.
(4) Cererile și actele procedurale se întocmesc numai în limba română.

Art. 19 – Continuitatea
Judecătorul învestit cu soluționarea cauzei nu poate fi înlocuit pe durata procesului decât pentru motive temeinice, în condițiile legii.

Art. 20 – Respectarea principiilor fundamentale
Judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea și să respecte el însuși principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancțiunile prevăzute de lege.

Art. 21 – Încercarea de împăcare a părților
(1) Judecătorul va recomanda părților soluționarea amiabilă a litigiului prin mediere, potrivit legii speciale.
(2) În tot cursul procesului, judecătorul va încerca împăcarea părților, dându-le îndrumările necesare, potrivit legii.

Art. 22 – Rolul judecătorului în aflarea adevărului
(1) Judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.
(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.
(3) Judecătorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condițiile legii. Persoanele astfel introduse în cauză vor avea posibilitatea, după caz, de a renunța la judecată sau la dreptul pretins, de a achiesa la pretențiile reclamantului ori de a pune capăt procesului printr-o tranzacție.
(4) Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă.
(5) Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.
(6) Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.
(7) Ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să țină seama de toate circumstanțele cauzei, judecătorul va ține seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerințele echității și de buna-credință.

Art. 23 – Respectul cuvenit justiției
(1) Cei prezenți la ședința de judecată sunt datori să manifeste respectul cuvenit față de instanță și să nu tulbure buna desfășurare a ședinței de judecată.
(2) Președintele veghează ca ordinea și solemnitatea ședinței să fie respectate, putând lua în acest scop orice măsură prevăzută de lege.

Facebook, virusul care ataca limba romana

O imagine poate face cât o mie de cuvinte.

Fie că urmăresc profilul unei persoane, al unui artist sau o pagină cu peisaje, pozele îmi vorbesc de la sine și de cele mai multe ori îmi spun de bine. Tehnologia avansează mai repede ca un om oarecare să îi poată ține pasul financiar sau intelectual. Cu toate acestea, accept să mă las înșelată de o cameră foto profesională sau de diferite programe descărcate de pe internet care nu fac altceva decât să scoată în evidență frumosul.

Până la urmă facebook este un marketing de imagine, iar  un profil de facebook este o pagină cu produse. Pozele pe care utilizatorii le distribuie pe profilele lor sunt produse:  o  absolvire reprezintă nivelul de studii până la care s-a ajuns, o ședință foto prin care se dorește să se scoată în evidență anumite calități fizice, ținute vestimentare, o atitudine, poze de prin călătorii cu obiective turistice.

În final toate acestea puse cap la cap reprezintă produsul final, un C.V., o carte de vizită atent plastifiată. Însă aceste poze atent selectate își pierd farmecul când sunt însoțite de o mie de cuvinte greșite.

Mă simt norocoasă că cele mai mari ambiții mi le-am dezvoltat într-o lume care încă nu fusese infestată. Într-o lume în care google nu știa răspunsul la toate întrebările, într-o lume în care nu aveam pretenția ca niște necunoscuți să îmi cunoască stările sufletești, într-o lume în care învățam să scriu corect literar și gramatical din cărți, nu după un limbaj neinteligibil.

Preocuparea intensă pentru facebook îi afectează vizibil pe cei care s-au născut cu laptopul pe masă. Adesea întâlnesc tineri cu activități sănătoase, constructive, iar în ceea ce privește comunicarea cu aceștia reprezintă o reală plăcere.