Nu îmi place defel să pierd vremea stând la coadă, şi totuşi, această practică a devenit consuetudinară pentru a noastră naţiune.
Nu reuşesc niciodată să găsesc răbdarea necesară atunci când trebuie să aştept ceva , orice. De obicei, îmi fac un plan cu ceea ce am de făcut pentru ziua respectivă şi prefer să pot gestiona timpul după cum mi-am făcut programul. Desigur că planul de acasă nu se potriveşte întotdeauna cu cel din târg şi trebuie să mă obişnuiesc cu „statul pe la uşi” atât cât se cere. Norocul meu că am telefon cu internet mobil, pot să-mi găsesc diverse preocupări şi timpul trece mai uşor.
Fie că merg să plătesc o taxă, să achit o factură sau să depun o cerere pentru a mi se elibera diverse acte, mă aşez la coadă pentru a-mi păstra rândul. Uneori, în schimb, primesc un bon de ordine pentru a-mi păstra numărul în şir fără a fi obligată să nu mă clintesc de pe loc, pentru că altfel, odată ce mi-am abandonat locul, nici toate explicaţiile din lume nu mă vor ajuta să îl recapăt.
Într-o dimineaţă eram doar eu în sala de la intrare la cartea funciară din Slatina. Doamna de la poartă m-a întâmpinat zâmbind „Mergeţi şi luaţi un bon de ordine”. Puţin nedumerită mă uit în jur „Mai este cineva?” Doamna insistă „Mergeţi şi luaţi un bon de ordine”. Intru pe uşă cu gândul de a lua un bon de ordine „Poftiţi! Luaţi loc!”.
Probabil aceasta era procedura ce trebuia îndeplinită fără să se ţină cont de scopul în care se aplică.