Fetiţe dulci, Micul Paris, Zaraza,
Aduc de parc-ar fi din altă carte.
S-au dus cu toate-acestea, precum oaza
A dispărut în orizont, departe.
Se schimbă generaţii peste noapte
Şi zilele de aur în cufăr stau şi-n beznă,
Pe fundul mării viselor deşarte
Într-o tăcere cruntă şi eternă.
Au fost odată vremuri de mândrie
Din care a rămas eterna nostalgie.
Cu greu privim prezentul în oglindă,
Când gândul altui secol ne colindă.
Călătoria către Epoca de Aur îşi găseşte destinaţia la început de secol XX, într-o perioadă de înflorire şi reîntregire a graniţelor României, împlinirea visului românilor de până la Nistru. O lume fascinantă de-a dreptul, devenită un mit îndepărtat. O realitate în care şi-au petrecut cei mai frumoşi ani străbunicii noştri, într-o normalitate înfricoşătoare, alături de ambiţia către succes, lăsarea unor amprente adânci într-o perioadă de răscruce – trecerea de la moşierime la burghezie, o societate care lăsa impresia că deţine toate atuurile necesare dezvoltării economice şi modernizării instituţiilor, axându-se îndeosebi pe libertatea de expresie şi de gândire, bucuria de a trăi a unor oameni desavârşiţi să pregătească un viitor demn de o era a noilor tehnologii. O viaţă parcă lipsită de griji, o viaţă de petrecere în care încep să se definească stilul şi eleganţa, dar şi în care se desprind calităţile unor profesionişti cu simţ al competiţiei, eticii şi onoarei. 
Cadrul Bucureştiului interbelic este o combinaţie de multe influenţe: ruseşti, franţuzeşti, vieneze, turceşti, fanariote, menite să alcătuiască atmosfera cosmopolită a Micului Paris şi totodată atmosfera misterioasă ce dăinuie asupra întregului peisaj, datorată împletirii tradiţiei cu modernitatea, vechiului cu noul şi inovaţiei cu conservatorismul. 
Apare o delimitare clară între cei care trăiesc în buricul târgului şi cei care trăiesc la periferie, la fel ca şi între cei care locuiesc la ţară şi cei de la oraş, dar apar şi înclinaţii tot mai felurite către meserii de arhitecti, avocaţi, aviatori, muzeografi, reporteri de scandal, specialişti în publicitate, intelectuali de profesie, fie vânzători de ziare, florărese, iar odată cu dezvoltarea industriei apare muncitorimea – se modernizează transportul public – tramvaie electrice, autobuze, se lucrează intens la pavarea străzilor, iluminat, construcţii. Educaţia, cultura capătă o atenţie sporită, iar cei mai erudiţi acordă mai multă importanţă noţiunilor lingvisticii, limbilor străine, fiind obligaţi de conjunctura călătoriilor în străinătate. Orăşenii bogaţi preferă, mai ales în perioada vacanţelor de vară, să se retragă la moşiile de la ţară, departe de agitaţia de peste an. 
Cei mai norocoşi, sub pretextul unui concediu petrecut la Paris, Viena sau Berlin încearcă să ţină pasul cu ultimele tipare ale modei.
Viaţa la oraş începe să capete contur, iar oamenii să se individualizeze, să prindă curajul de a ieşi din vechile tipare şi de a-şi construi de la temelie o viaţă după propriile repere. Se simte o dorinţă arzătoare către nou, modern şi libertate necondiţionată.
Se evidenţiază prin suflul cultural mişcarea artiştilor liberi. Influenţele Occidentului nu au ocolit nici literatura interbelică, ce au dus la o dezvoltare fulminantă a artelor, în general.
Modalităţile de petrecere a timpului liber nu sunt dintre cele mai variate, dar se caută locurile pline de entuziasm şi bună dispoziţie, de care viaţa mondenă a acelor timpuri nu duce lipsă. Grădinile de vară, restaurantele, acompaniate de orchestrele lăutarilor sunt adevăratele motive pentru dezbaterile subiectelor fierbinţi de peste zi. Personalităţile culturale acaparează locurile frecventate de lumea boemă în restaurante vestite precum „Carul cu bere” sau „Casa Capşa” care îşi merită reputaţia având o bombonerie şi o cofetărie aproape fără egal în Europa.
Nostalgia interbelicului livresc, a „Micului Paris” cosmopolit cu străduţele alambicate şi cafenelele în care râsul, calamburul şi bârfa literară inocentă creionau un univers aparte, ne face să privim epigonic spre ceea ce am putea defini drept fascinantul drum al literaturii spre desăvârşire.
În acest peisaj de un subtil rafinament, cafeneaua devenea un fel de centrum mundi al scriitorilor ce îşi construiesc aici un spaţiu masculin, în care, ascunşi în spatele fumului de ţigară, se retrag savurând jocurile verbale ale comesenilor, înfruntând criticile şi tachinările „dureros de dulci” ale celorlalţi. Un topos privilegiat, amintind de hanul sadovenian, „loc infam, teren de bârfeli şi de lene… loc ispititor pentru posibilităţile de a te întâlni şi a schimba vederi şi idei cu oameni inteligenţi.” (Şuluţiu) Antrenarea minţii constituia una dintre activităţile preferate ale celor ce freventau locaţia respectivă. Bunăoară, Arghezi, mare amator de cuvinte încrucişate şi rebusuri, pare a se inspira pentru titlul celebrului volum de debut, Cuvinte potrivite , din titlul unui volum ce conţinea zeci de careuri. Alţii, talentaţi în dedicaţii pe ilustrate sau în scrisori, se întrec într-o scânteietoare competiţie stilistică – Călinescu îi scrie editorului scrisori în care vorbeşte despre cărţile confraţilor şi despre lucruri ce nu pot face subiectul articolelor, Barbu îi scrie lui Rosetti un teanc de cărţi poştale ticsite de versuri, iar din corespondenţa cu Vianu, ies în evidenţă preocupările elevate ale acestora. Beţia se află sub control poetic, iar licoarea bahică dă naştere unor veritabile focuri de artificii literare. Din puzzelul microuniversului cărturăresc interbelic nu putea lipsi râsul, acea veselie contagioasă, anecdotică, spirituală, căreia i se alătură savuroasa caricatură politică. 
În rest, viaţa cu meandrele ei, cu suişuri şi coborâşuri, cu dificultăţi specifice epocii şi îndeletnicirii: un public cititor, pasionat de cărţi româneşti, redus numeric, venituri modeste şi lectori, oarecum, nepregătiţi pentru o literatură modernă, interesaţi mai degrabă de subiecte de gazetă. Cu toate acestea, „scriitorii îşi vor urma viaţa lor chinuită, cu micile şi eternele lor certuri, cu marile lor suferiţe” (Rebreanu) depinzând de editori, librari, cititori, de capriciile zilei, pieţei, modei. 
Cert este că, din dorinţa de a recupera decalajul dintre literatura română şi cea europeană, în special cea franceză şi cea germană, de a da un nou sens artei scrisului, graţie simţului civic şi a celui patriotic, din ambiţia de a deveni cunoscut, de a se realiza şi îndeosebi datorită pasiunii pentru literatură, scriitorii optau pentru un mixaj de trăiri naţionale experienţe stilistice inedite, şi preluări ale unor concepte din alte literaturi. În acest sens, plasarea figurii intelectualului în prim-planul propriilor scrieri romaneşti constituie o interesantă schimbare de macaz literar. E vorba de intelectualul orgolios, analitic, dornic de a ieşi din anonimat, modest, lipsit de primejdiosul simţ mercantil care omoară în noi duhul naţional, o copie fidelă a arhetipului, a literatului secolului al XIX-lea, care simte nevoia unor experienţe existenţiale şi literare diverse, decisive şi definitorii. Tradiţionalişti sau moderni, amatori de piruete stilistice sau anticalofili, aceşti sclavi boemi ai scrisului „muncesc cuvintele” spre a satisface gusturile unui public eterogen.
În ansamblu, din punct de vedere literar, perioada interbelică a însemnat un amplu proces de modernizare ce a vizat în general romanul. Unul dintre conceptele mult discutate ale perioadei a fost autenticitatea. Dacă pentru unii, precum Anton Holban şi Camil Petrescu autenticitatea era apanajul psihologismului, pentru alţii, precum Mircea Eliade e o modalitate de a te include în universal prin experienţă. Drept urmare, personajul modern devine un individ cu o viaţă intelectuală şi spirituală tumultoasă, un tip ce parcurge experienţe ontologice şi gnoseologice diverse, un ins complet şi complex, asemenea scriitorului-Demiurg.
Numită de Hortensia Papadat Bengescu „Renaştere” şi de Liviu Rebreanu „nelinişte creatoare”, perioada dintre cele două Războaie Mondiale profilează o nouă tendinţă în rândul celor ce produc şi consumă literatură, aceea de a examina interiorul vieţii sufleteşti. Sondarea interiorului e realizată diferit. E momentul în care robul scrisului iese de sub cortina criticii, şi joacă un dublu rol: acela de scriitor talentat şi cel de teoretician.
Verva intelectuală, neliniştile existenţiale, lupta spirituală conduc spre o revigorare a tot ceea ce existase până atunci în plan literar, revigorare ce pare a semăna cu un scurt şi puternic duş scoţian care „să împrospăteze, să frământe, să oblige.”
Teze existenţialiste ale lui Sartre şi Heidegger, precum şi teoretizările ulterioare ale bine-cunoscuţilor Cioran şi Noica devin puncte de reper pe tărâm literar pentru ilustrarea autenticităţii.
Cu alte cuvinte, profunzimea analizei şi a gândirii devine apanajul unei pleiade scriitoriceşti ce poate fi numită pe bună dreptate, vârsta de aur a literaturii române.
Efervescenţa ideilor înalte coabitează cu etalarea slăbiciunilor şi fac din aceşti scriitori, oameni de care te legi uşor. Farsori, îndoielnici simpatici, puternici solitari, însinguraţi neînţeleşi, „preţioşi” sunt figuri ce alcătuiesc eboşa mozaicată a caracterului uman.
Dincolo de toate, însă, sunt simpli oameni, încercaţi de necazuri, griji, probleme, spaime- Arghezi are astm, Camil Petrescu trebuie să-şi comande în Franţa un aparat acustic şi nu are bani suficienţi, Mihail Sebastian şi a sa garsonieră închiriată- dar capabili sufleteşte de prietenii netrucate: Ion Barbu- Tudor Vianu, Geo Bogza- Blecher, M. Sebastian- Mircea Eliade, Camil Petrescu.
Trecând peste tipare şi etichete, reconstituind figura fiecăruia fărâmă cu fărâmă, punând cap la cap însuşiri şi defecte, obţinem tabloul complet al unei generaţii în a cărei scriitură se întrevede aerul proaspăt al perspectivei modificate, al modernităţii ce înnoieşte literatura şi o ridică pe culmile gloriei.
În această perioadă de înflorire administrativă şi culturală nimic nu pare să înşele aşteptările unei societăţi abia renăscute. Se pun în scenă spectacole de teatru, muzicale, proiecţii cinematografice, se înfiinţează noi edituri, biblioteci, luxul devine comparabil cu cel occidental, se fac progrese în educaţie, atmosfera publică este manierată, cultivată. 
Atitudinea acestor personaje şi principalele trăsături de caracter dezarmează. Maniera sinceră de abordare a vieţii, loialitatea şi delicateţea doamnelor care se dau în vânt după romanţele dedicate de bărbaţii galanţi, odată cu respectuoasele sărutări de mână.
Femeile renunţă la a mai fi doar o anexă a barbatului şi caută să se remarce datorită propriilor calităţi de scriitoare, pictoriţe, intelectuale recunoscute. Treptat, această libertate în gândire permite împlinirea ambiţiilor de emancipare ale celor mai îndârjite femei, de a se transforma, trecând de la stadiul de femeie de casă la doamna în societate. În acest context, cel mai mult şi-au pus amprenta influenţele franţuzeşti . Tinerele fete frecventează cursurile şcolare, primesc educaţie şi sunt cizelate pentru o societate în care este de bonton să fie apte să poarte o conversaţie în limba franceză.
Doamnele din înalta societate încep să fie tot mai preocupate de imaginea lor, merg la cumpărături pe Lipscani, Magheru, la „La Fayette”, îşi petrec timpul alături de prietenele lor la o ceaşcă de ceai, alături de nelipsitul şerbet de trandafiri servit pe farfurioare de sticlă. Din garderoba femeii moderne nu poate lipsi pălăria sau rochiile făcute pe comandă la croitoreasa în compania căreia petrec ore bune. Un timp important îl alocă şi vizitelor săptămânale la coafor sau întâlnirilor în cadrul asociaţiilor pentru femei orientate spre opere de binefacere. 
Portretul femeii anilor ’20 se descrie în tunsorile scurte stil bob sau buclat, vopsit, pălărie mică îndesată pe cap, mărgele în şirag de un metru, rochii cu spatele foarte decoltat, diademe cu pene, blană pentru ţinutele de gală, bijuterii de aur şi pietre preţioase, broşe, evantai, umbreluţă, poşetă, pudră pentru faţă.
Tiparul perfect al femeii Greta Garbo reinventeză eleganţa, se renunţă la mănuşi, însă poartă ţigarete ordonate în porturi, semn al emancipării femeii.
Se reinventează modelul androgin, femeile îşi strâng bustul cu fâşii de pânză sau corset, pentru ca sânii lor sa fie cât mai mici.
În ultima parte a anilor ’20 femeia renunţă treptat la conservatorism. Părul scurt este înlocuit de coafura pariziană cu bucle lejere, se croiesc rochii de voal transparent în culori aprinse, cu silueta la vedere. Materialul favorit este mătasea artificială. Se acordă atenţia cuvenită aspectului feţei prin pensarea sprâncenelor sub formă de arcadă, ochii sunt conturaţi cu negru, faţa pudrată, pomeţii accentuaţi cu roşu, iar buzele capătă nuanţe de roşu aprins. Se poartă pantofii cu tocul de 4-5 cm, cu barete, iar bărbaţii se încalţă cu pantofi din piele sau lac.
Din ţinuta vestimentară a barbaţilor dispare jobenul şi monoclul. Hainele de afaceri trebuie să fie cât mai conservatoare, nu se poartă şosete albe, lanţuri sau embleme. Nu este recomandat să se aleagă materiale sau culori asemenea unei cuverturi pentru cal. Ţinuta se compune din jachetă, vestă şi pantalon.
Dimineaţa, la micul dejun, bărbatul îşi pune pe el un halat de mătase, papuci de casă, în sufragerie, peisaj completat de citirea gazetei – dialog casnic, sorbitul cafelei, fiartă în ibric.
Petrecerile, prin somptuozitatea lor, oferă un spectacol atrăgător pentru priviri. Aceste baluri organizate frecvent sunt principala formă de socializare, pe lângă micile evenimente (întâlnirile spontane), sofisticate, excentrice, pretext de formare a tinerelor cupluri şi de punere la cale a intrigilor, dar şi prilej cu care tinerii artişti, muzicieni se lansează în societate prin spectacole memorabile.
Must-have-ul toaletei de seară a femeii este consacrata little black dress, pălăria neagră, asortate cu perle, poşeta plic şi blănuri. În serile de tango, charleston, foxtrot sau pe armoniile de saxofon ale jazz-ului se poartă obligatoriu rochiile franjurate şi pălăriile coborâte pe frunte, alături de şiragul de mărgele.
Cotidianul care-ţi consumă viaţă se desfăşoară între balurile mascate care se organizează în fiecare joi şi duminică, întâlnirile în casele particulare, aruncatul cu săgeţi, darts-ul de azi, cina acasă la prieteni, la un local, restaurante, în cadrul grădinilor de vară pline ochi acompaniate de muzica ce încântă simţurile până târziu în noapte. În grădinile de vară cina se serveşte începând cu miezul nopţii când cei mai mulţi aleg să iasă din casele unde au stat ascunşi întreaga zi de căldura insuportabilă de pe străzile bucureştene.
Restaurantele de lux servesc icre fine negre, şampanie ţinută la gheaţă în frapieră, iar cei mai puţin înstăriţi găsesc bucate alese în localurile rustice – aperitiv cu ţuică, telemea, măsline. Tot acest peisaj completează strălucirea mondenă a unei seri de vară.
„Simetric cu trezirea, Bucureştiul adoarme în valuri: întâi muncitorii cu somn profund, apoi funcţionarii cu grija şefului de birou şi, cel mai târziu, boema artistică. Localurile nu pot închide din cauza grupurilor care nu se mai îndură să se ducă la culcare.E ora cînd Bucureştiul îndrăgostit flirtează în armoniile de saxofon ale jazzului sau cînd, în liniştea alcovului, iubeşte. Scriitorii, gazetarii, profesorii stau treji pînă la ore mici. Lumina veiozei se vede la geamurile lor, de la Mărţişor pînă dincolo de Dorobanţi, pe Aleea Muller 55, în căsuţa lui Călinescu, de la blockhausul în care s-a mutat de curînd Rebreanu pînă la cel în care s-a mutat de curînd Lovinescu. Mult după miezul nopţii, toată capitala doarme: frumuseţea şi urîţenia, binele şi răul sînt ascunse de respiraţia egală a oraşului.” Întoarcere în Bucurestiul interbelic, Ioana Pârvulescu
Aceasta este imaginea unei “vârste de aur” creionată din impresii ale literaturii beletristice.
Micul Paris nu mai este reprezentatul eleganţei, ci al snobismului, iar moda este o „epidemie dirijată” – George Bernard Shaw.
„În Bucureştiul interbelic pasul era iute, dar nu impetuos, căci doar tinerii filfizoni îşi mână caii în galop la fel cum, o generaţie mai târziu, vor face acelaşi lucru cu maşini de curse, pe care le vor conduce cu motorul turat la maximum şi ţevile de eşapament urlând.” – Sir Sacheverell Sitwell.
La realizarea acestui material au mai contribuit Matei-Pop Raluca Maria Cristina, profesoară Lb. română, Andrei Lupu şi studioul Deea Mar Photo.
